Sunt atât de bolnav de raceala cuvintelor, Încât îmi vine sa plec dincolo de mine, Si sa nu mai cunosc niciodata, Acest vis cu nume de viata.
M-as trata cu vinul uitarii, Dar curge peste clipa ta, Si te vreau iubire, Mai mult decât paharul, Prea plin al mortii, Ce da pe din, Afara de noi, În frigul cimitirului de cuvinte, Unde am devenit pietre funerare, Ce zâmbesc unui gard al Destinului.
Esti oaza regasita din desertul sperantei, Sau dorul cernut de orizontul lacrimii, Unica în care ne mai putem ascunde, De noi însine.
Doar tu ai fost floarea daruita de destin, Inimii mele cu petale de dor Si zbucium si durere Unica de altfel în lumea florilor, Vei ramâne inimii Cuvântului cu nume de iubire Ce pare mai vechi decât vremea Si curge în sângele amintirii, Prelins în penita simtirii Pentru a scrie:Te iubesc, Pe întreg cerul inimii mele.
Fara sa te ofilesti vreodata Esti si vei ramâne Roua strigatului surd Al carui zori îmi sfâsie Orizontul întregii mele vieti Pustiite de amintirea Ochilor tai, Pierduti pentru eternitate, În mine.